MIRELEI şi fiului nostru
ANDREI
SCRISOARE
(Prin Luduş trec marfare foarte lungi
Ducând departe brazi şi-ngrăşăminte
Degeaba fugi, nu poţi să le ajungi
Şi nici nu poţi ca să le ieşi ’nainte
Mai bine stai şi cântă la pian
Şi fă-ţi din nou o rochie liliachie
Ca şi acum mai bine de un an
Când tatăl tău ne-a pălmuit în vie
Cad stele iar prin munţii lucitori
Lumina lor oglinda ţi-o dezmiardă
Priveşte-ţi chipul (dar de două ori)
O dată pentru cel ce-o să te piardă
Eu nu am reuşit s-ajung poet
Aşa cum te-am făcut să crezi o vară
Şi mi-am luat o slujbă la pichet
Că am un unchi care e şef de gară
Şi drept cadou că sunt băiat serios
Şi-n căi ferate mă pricep ca-n carte
Eu am lămpaş şi am costum frumos
Şi merg cu trenuri lungi şi merg departe
Prin Luduş trec marfare foarte lungi
Ducând departe brazi şi-ngrăşăminte
Degeaba fugi nu poţi să le ajungi
Şi nici nu poţi ca să le ieşi ’nainte)
DOAR O IARNĂ
(Noi ne-am iubit doar o iarnă
Ţin minte norii cenuşii
Ce nu-şi puteau sălta carnea multă
Până dincolo de dealuri
Şi rămâneau să ne ningă
Să ne ningă
Să ne ningă întruna
Noi doar sub fulgii mari ne-am iubit
N-am alergat nicicând
Cu tine prin ierbile crude
În răcoarea cucutelor mari
Niciodată n-am stat
Cu boabe calde de grâu
Noi nu ne-am bătut
Niciodată ploile toamnei
Nu ne-au curs pe gât
Şi pe-obraz
Noi ne-am iubit doar o iarnă
Numai iarna îmi aduc aminte de tine
Când tiparul trupului în omăt
Plângând mi-l privesc)
ÎNTÂMPLĂRI DE DEMULT
(Deasupra întâmplărilor de demult
În zbor egal şi calm
Mari păsări de frig
Ninge tăcut de când am plecat
Umbra mea pe lucruri
O recunosc
Îmi sângeră mâna încercând
Din solidificata lumină
Să desfac o-ntâmplare)
TOT AŞA
(Într-o noapte
La marginea mării
Am aprins un chibrit
O clipă efemerul
A luminat eternitatea
Tot aşa precum
Viaţa mea pâlpâie
La marginea absenţei tale)
PASĂREA ALBĂ
(În parc la T
Pâinea şi vremea mi le împart
Cu o pasăre albă şi
Penibil de bătrână
Ce mă priveşte fix
Cu capul lăsat într-o parte
Câte o pană îi cade şi ea
O îngroapă cu gheara-n omăt
Eu plec şi pasărea se ţine
Târându-se pe urmele mele
Mă ascund în mulţime
Şi sângerânda călcată-n picioare
Mă află din nou dar
Pentru că-i caraghios să se ţină
O pasăre atât de urâtă după tine
Iute intru în casă
Şi uşa în nas
Râzând i-o închid
Pereţii caselor doar
Pe dinăuntru sunt calzi iar
Dimineaţa o găsesc
Îngheţată în prag şi
Brusc îmi aduc aminte
De visul meu din tinereţe
Când mereu alergând către tine
Chiar când să te îmbrăţişez
Te desfăceai dintr-o dată-ntr-un
Stol de albe păsări)
PRIN GRÂU
(Îmbrăcat în costumul cel negru
Şi cu pantofii mei buni
De lac
Alergând prin grâul ud
Cu ea
Cu fata desculţă
Pe mâna mea
Ceas mai demult cumpărat
Pe mâna ei ceas ieftin
Cu pixul desenat)
SUNT SERI
(Precum un fulger ar despica
Neaşteptat întunericul nopţii
Tăind o fantă de lumină prin care
Pentru o clipă numai
Nebănuit de multe culori vegetale
Îţi cutreieră simţurile
Sunt seri în care
Amintirea ta
Îmi tulbură carnea şi viaţa
Şi mă văd dintr-o dată plonjând
Ca într-un lac secret de munte
În apa tânără încă şi ademenitoare
A unor vremuri de demult
O tinereţea mea îmi zic
Zăpadă pe ram de cireş
Cântec de greier înfiorând o clipă ierburi
Piatră rostogolită printre stânci
Ţipăt de fiară tânără
Slobozit peste lume
Şi neadus nicicând
De nimeni înapoi)
CÂNTEC
(Am cunoscut o fată frumoasă
Melitta se numea era
Fata unui morar şi ştia
Să duduie ca moara
Când eram eu copil locuiam
Nu departe de moară
Într-un sat
Mult departe de ea
Nu ştiam nimic unul despre altul dar
Duduitul morilor desigur
Pe amândoi ne-ncânta
Eu aş vrea
Cu mintea mea
Să mă însor cu ea. să
Mergem undeva să lucrăm
Toată viaţa să
Avem mulţi copii să
Ne lipsească multe
Şi atunci când ne va fi mai greu
Ea să lase totul baltă
Şi dulce să se-apuce
Să duduie ca moara)
SĂRUTÂND DIN ZBOR
(Copilă desculţă
Prin ierbile calde
Paşti gâştele satului
Mie străin
Poate numai inconştienţa
Frumuseştii tale
Te ţine teafără
Carnea ta are gustul
Miezului de lumină
Gura ta amiroase
Ca aerul dulce din preajma
Fabricii de biscuiţi când biscuiţii
Sunt scoşi din cuptor
Tu îţi strigi gâştele
Eu alerg nebun peste câmp
Sărutând în zborul lor
Cuvintele tale)
LUMINA ACELUIAŞI DECEMBRIE
(Am timp berechet acum
Să mă gândesc în toate felurile
Şi aşa mă gândesc
Tu nu mai eşti tu
Numai lumina aceluiaşi decembrie
Luminându-te
Te-ar mai face să fii
Dar de unde să iau eu
Lumina aceea
Cât de adânc ar trebui
Să muşc eu braţul tău
Pentru a o găsi
Sfărâmicioasă acolo
Şi aş avea eu dreptul
Să muşc braţul tău pe care
Numai din greşeală atingându-l
Prin aglomeraţia din oraş
Sunt obligat să spun pardon)
DUPĂ UN AN
(Lucram la o fabrică prăfoasă
În mica noastră localitate
Mâncam şi stam la mama
Să fac economii
Să strâng nişte bani să mă-mbrac
Eram singur
Într-o mică încăpere
Undeva prin poduri supraveghind
Un tambur rotitor
Să nu se oprească
N-am aflat niciodată ce s-ar întâmpla
De s-ar opri
Eram necalificat
Am fost plătit cred degeaba
Toată perioada aceea
Tamburul nu s-a oprit
Praful de zahăr dansa
În lumina rece a iernii
Lumină prelinsă prin fereastra
De mărimea unui buletin de identitate
Stam şi mă gândeam
Cât de iute trece un an
Rememoram ninsoarea
Şi lumina acelui decembrie trecut
Rememoram deopotrivă
Ochii tăi braţul şi gura
Tot străduindu-mă să le găsesc
Corespondent în ce mă-nconjura
Ora la care
Exact cu un an înainte
Te găsisem printre zidurile
Negre ale cetăţii
Prinzând cu limba fulgii uriaşi
Voiam acum să o aniversez
Numele ţi l-am scris pe perete
Cu litere strâmbe
În praful de zahăr
Şi-apoi l-am urlat
Atât de tare încât
Au sărit de prin birouri maiştrii
Să mă întrebe buimăciţi
Ce s-a întâmplat
Le-am spus că mi-am dat
Cu barosul în deget
Totul este OK)
SPRE TINE
(În drumul spre tine
Toate pietrele de kilometraj
Sunt albe
De aici de pe serpentine se vede
În vale prin zmeurişul brumat
Lumina lunii dansând
Pe sârmele de telegraf
Încolo în zare în munţii sticloşi
Fulgeră tăcut
Şi simt parcă în nări
Parfumul întunericului
Amirosind a măr sălbatic
Şi a fragi
Şi a fiară bătrână
Voi ajunge şi-ţi voi trece mâna prin păr
Nu va amirosi părul tău
Nici a cucută
Şi nici a reavăn pământ
Va pluti deasupra
O pasăre mută
Mormântul zburând
Al celor ce-am fost)
BILET
(Voi pleca
Şi vei rămâne să tuşeşti singură
Printre lucrurile care
Dintr-o dată-ţi vor aparţine
Doar ţie
Păpuşile întoarse cu faţa la perete
În prima nostră noapte de dragoste
Cu zâmbetul cojit acum
Numai o clipă ţi se vor părea
Neasemuit de frumoase
Ca nişte flori ale trecutului
Brusc înflorite dar numai
Pentru o clipă
Conturul trupului meu
În camera umedă
Va fi un fel de gol mişcător
Poate volumul exact
Al unei lacrimi
Rarefiate la maxim
În patul îngust
În care nu-ncăpeam decât îmbrăţişaţi
Dar tu de acum şi alături
Absenţa mea
Albă
Tânără creangă înspinată
Curtându-te
De astăzi vei cumpăra
Doar câte o jumătate de pâine)
CUM AMINTIREA
(Se subţiază săpunul de mere
Uitat în baie
Cum amintirea ta
Şi numele tău unguresc
Complicat Balbinath
Precum un peşte lucios
Pe care-l tot prind
Şi care-mi tot scapă din mâini
Şi urmele paşilor tăi desculţi
În noroaiele calde
Printre cucutele
Adăpostind acum
Sub ploaia altei veri
Bălţi mici cu apă fierbinte în care
Un miliard de bacterii
Îmi compun chipul bătrân)
CÂNTEC
(Aş sluji o puşcă bună
Aş dormi-n cătarea ei
Până când sub clar de lună
Ar apare dumneaei
Aş ruga-o cu o rană
Să mă strige peste grâu
Şi-ar pica din cer o pană
Într-al lacrimilor râu
Şi-aş ochi ecoul bine
Drept în inimă frumos
Şi-astfel lepădat de mine
Aş pleca în cer. Pe jos.)
OLTEA
(Tu
Pădure necunoscută mie
În care am intrat rupând cu dinţii
Înmuguritele cucute şi fragedele ierburi
În care m-am strecurat printre arborii deşi
Julindu-mi coatele şi genunchii
Însângerându-mă cu sângele tău
Necunoscută era înfăţişarea mea
Cântătoarelor tale păsări
Jivinele fugeau buimăcite
Arborii învăţau să foşnească şi toate
Albe până atunci
Culoarea şi-o hotărau
Era o nebunie asemănătoare
Nebuniei aurului fierbinte
Topit în tiparul monedei
Cu puţin înainte
De-a i se imprima valoarea)
SPERÂND
(Tu vei pleca şi noi
Vom privi după tine
Din când în când îţi vei întoarce capul
Ne vom zâmbi
Ne vom face cu mâna
Stângace semne de bun-rămas
Te vom petrece cu ochii
O bucată de drum după care
Tăcuţi
Vom tăia mai departe pădurea
Vom căuta din nou prin zmeurişuri
Prin tufele de cucută
Vom da cu mâna la o parte
Înaltele ierburi
Sperând mai departe
Să te aflăm)
SINGURE DEPARTE
(Şi ne-am iubit şi nimeni n-a ştiut
Tu îmi aduceai pâine şi ciocolată
Eu scriam poezii pentru tine
Clădeam din cuvinte case spaţioase
Rochii lungi vaporoase
Avioane pentru Coasta de Azur
O lună întreagă gura mea
N-a respirat decât
Parfumul cărnii tale
Ah
Umbra sânilor mici
Luminaţi de galbene lalele
Ne-am despărţit şi nimeni n-a ştiut
Vom muri
Trupurile noastre vor fi-ngropate
Singure
Departe)
LACUL
(Am urcat azi prin pădure
Să caut vechiul lac
În care carnea
Şi anii noştri tineri
Ni i-am scăldat
Împreună cândva
Poate-am greşit cărarea
N-am vrut pe nimeni să-ntreb
Lacul însă
Nu l-am aflat
La întoarcere am scuturat
Ca mai demult
Mărul sălbatic
Au căzut prin iarbă mere
Cât pentru doi)
BANI MĂRUNŢI
(Unchiul tău de la aprozar
Un pişicher şi jumătate
Simpatic
Ţi-am spus eu că până la urmă
Puşcăria-l mănâncă
Ne dădea adesea
Câte un pumn de bani mărunţi
Mirosind a conopidă
A varză a hrean şi-a muşcate
Ce plăcere pe capul nostru
Să-i numărăm uzi cum erau
Lipiţi unul de altul
Ne umpleam buzunarele cu ţigări
Intram în câte o cofetărie
Fumam şi beam cafele în prostie
Povestind şi bucurându-ne pe rupte
În legătură cu anii pe care
Singuri acum îi trăim)
AMINTIRI COMUNE
(Gleznele tale curate
Doar de ierbile crude atinse
Şi de roua de pe ele atinse
Gura mea le sărută
Dinţii mei le muşcă în glumă
Niciodată până acum
Gura mea dinţii mei
Cu ierbile crude
Nu au avut comune amintiri
La noapte eu voi visa
Acelaşi vis pe care-l visează
Roua şi iarba)
EFIGIE
(Şi fiecare din zilele acelea era
Câte o monedă de aur topit
Pe care
Răcoarea nopţii încreţea
Efigia chipului tău
Înlăcrimat)
VIS CU TINE
(Limpede lacul
Floare a nămolului
Dinăuntru
Tânărul chip ţi-l oglindeşte
Părul tău lung
Aproape că atinge apa
Înfiorând-o uşor
Împrejur
O linişte atât de adâncă încât
Parcă moartea ar vrea să prindă
Un greier prin iarbă
O parfumată creangă a-nserării
Ochii ţi-i umbreşte
Şi dintr-o dată
Steaua mea căzătoare luminându-te
Întâia şi ultima oară)
TE-AI DUS
(Ca un ciorap uitat
Eu
Singur în mijlocul camerei
Te-ai dus
Şi toate parfumurile tale
Te-au urmat
Ca nişte supuşi căţelandri
În aşternut curat
Singurătatea
Drăceşte am iubit-o azi-noapte)
ZĂPEZI
(Fierbinţeala cărnii tale
În noaptea noastră dintâi
Ca mai demult
Prin văile copilăriei
Auzeam
Cum se surpă în tine
Omături)
SE DESPRIMĂVEREAZĂ...
(Se desprimăvărează
Judith
Cucutele în umbra cărora
Întâia oară ne-am iubit
Se dezmorţesc acum
Seva subţire
Începe să urce în ele
Pornind lucrarea
Boabelor roşii mărunte
Pe care în vara trecută
Le zdrobeam în palme-amândoi
Iubindu-ne astfel
Până când soarele dimineţii
Zvânta pe noi culoarea
Se desprimăverează
Judith
Cu mâinile în buzunare mă plimb
În jurul tufelor de cucută
Ca un patron prin fabrica lui
Satisfăcut
Că totul merge bine)
ELEGIE
(Nopate ploioasă şi vânt.
Eu, înotând prin pământ.
Departe, pădurea de fagi
Vuind înfundat. Fete dragi
(Demult) se spânzură-n poduri.
În pruni, povară de roduri.
Fânul vieţii noastre strâns.
Pietre izbucnind în plâns.)
AM AŞTEPTAT...
(Am aşteptat primăvara
Nu erai nici sub zăpezile iernii
Am aşteptat vara
Nu erai nici
În merii primăverii-nfloriţi
Toamna am aşteptat-o
Cosaşii-au ieşit la marginea verii
Numai o dropie tăiaseră
Prin ierbile mari
O toamnă întreagă
Parfumul părului tău
Vântul nu-l mai izbise
De gardurile oraşului
Ude
Nici o urmă a trecerii tale
Fără merinde privirea mea acum
Căutându-te
Înnoptează
Tot mai aproape de mine)
CELEI DEMULT ÎNECATE
(Umbra mea pe tufele de mur înflorit
Umbra tufelor de mur
Pe cucutele cărnoase şi verzi
Umbra lor
Pe râu
Tremurândă
Sub apele grele
În mâl
Tiparul trupului iubit
Tipar în care apa călătoare
Ia pentru o clipă
Forma frumoasei înecate)
PRINTRE PRUNI
(Printre pruni
Şarpele ce te-a muşcat de picior
Nu mai e
Doar forma sa
Tipar
Umplut cu lumină acum
Alergând
După forma trupului tău
Umplută acum şi ea cu lumină
Absenţa lui va muşca
Absenţa ta şi lumina
Va sângera
Un sclipăt scurt
Prin ierburi)
ENIGMA
(În buzunarul căreim nopţi
Pepnii mici şi necopţi
Cucuruzul-ruzul
Şi autobuzul
Şi sânul tău mare
Ce-l ţineam în braţe
Naiv
Să nu zboare)
NINSOARE ÎN MARTIE
(Ninge
Tocmai acum când mă gândeam
Că în primăvară intrăm mai adânc
E asemenea întoarcerii
Unui vechi iubit
Când nici nu te-ai mai aştepta
Căruia trebuie să-i cauţi
Prin lada cu scule
A bărbatului tău
Un briceag ruginit
În formă de peşte
Cu care descojeaţi mai demult amândoi
Nuiele lungi
Subţiri
De sălcii)
MÂNA TRISTĂ
(Am trecut azi prin munţi
Şi din a trenului goană şi-a mea
Omătul ce-atât îl râvneşti
Cu palma deschisă
Pe brazii-ncărcaţi
Eu l-am atins
Departe erai
Şi umedă
Mâna mea
Gâtul nu ţi-l putea mângâia
Ca-ntotdeauna în ziua dintâi
A ninsorii
Înfiorarea doritelor zăpezi
Singur acum o trăiam
Şi mâna întinsă pe geam
Întrebătoare mă privea
Şi tristă deopotrivă)
PESTE ANI
(Am trecut azi prin munţi
Şi din a trenului goană şi-a mea
Omătul ce-atât îl râvneşti
Cu palma deschisă
Pe brazii-ncărcaţi
Eu l-am atins
Departe erai
Şi umedă
Mâna mea
Gâtul nu ţi-l putea mângâia
Ca-ntotdeauna în ziua dintâi
A ninsorii
Înfiorarea doritelor zăpezi
Singur acum o trăiam
Şi mâna întinsă pe geam
Întrebătoare mă privea
Şi tristă deopotrivă)
PESTE ANI
(Fugeam după ea prin porumbul uscat
Cu volburi agăţate de picioare
Şi ea alerga înaintea-mi
Cu flori de lucernă în mână
Râzând
A cincisprezecea oară
Aroma frunzelor de nuc
Bătea în carnea ei
Monedă nouă
Prin porumburile nesfârşite am pierdut-o
Am căutat-o ce-am căutat-o
I-am urlat o vreme numele
Numele-i murea printre muşunoaie
M-am şters la gură
Şi m-am luat cu alte treburi
Hrănind cu ea uitarea
Iar peste ani trecând pe-acolo
Numai ce apare ea din porumbişti
Gata licenţiată în drept
Cu ochelari adevăraţi pe nas
Şi-alături cu un bărbătoi
Cât toate zilele care-au trecut)
PIPĂIND ÎNTUNERICUL
(E primăvară
Şi sânii tăi sigur
Bat iarăşi în verde
Tu ai rămas acolo
Zidită în cântec de păsări
În miresme tari de frunze de nuc
Şi fân fermentat sub zăpezi
Mai aştepţi oare stelele
Să se coacă
Să cadă?
Pe sub talpa piciorului tău
Un fir de apă cristalină şi rece
Se aruncă în lume
Purtându-ţi o vreme
Căldura şi gustul
Hrănind cu ele
Alte depărtări
Demult n-am mai auzit
Ploile repezi
În ierbile mari
Departe
Eu pipăi întunericul
Şi simt între degete
Inconsistenta lui ţărână)
PENTRU CÂNDVA
(Tu
Ce ţi-ai văzut cândva tulburată
Carnea dând muguri
Ţi-o vezi acum ofilindu-se
Murind în drojdia acră
A parfumurilor de demult
Pe gura celui ce ţi-a cutreierat
Ierbile proaspete înmiresmate
Ale trupului cald în care
Abia se-aprinsese focul
Din vrescuri de santal
Da
Pe gura lui nebună cândva
De-acum îmblânzită de vreme
Literele numelui tău
Pâlpâie albăstrui
Şuieră vântul
Plouă iute
Razant
E noapte şi nu mai există pe lume
Decât departe şi târziu)
IMAGINEA TRUPULUI
(Vezi
Dacă nu mureai tu înecată
În primăvara trecută
Poate şi acum ne-am fi iubit
Prin lanul de tutun
În mine izul cărnii tale
Ca un desen cu cretă pe asfalt
Mai dăinuie încă
Imaginea trupului meu gol
În ţărna lanului de tutun
Numai ochiul tău a avut-o
Cea mai frumoasă imagine
A trupului meu
Întâia oară acum
Sub pământ
Cât de fărâmicioasă)
STRĂINA
(Străină mi-e crenguţa de brad
Plutind deasupra
A zis marea
Amintindu-şi cât de mult a iubit-o
Fluviul cel mare-a adus-o
Întrebaţi-l pe el
Străină mi-e crenguţa de brad
Plutind de-asupra
A zis fluviul
Amintindu-şi cât de mult a iubit-o
Râul râul cel iute-a adus-o
Întrebaţi-l pe el
Străină mi-e crenguţa de brad
Plutind deasupra
A zis râul
Amintindu-şi cât de mult a iubit-o
Pârâul pârâul cel rece-a adus-o
Întrebaţi-l pe el
Străină mi-e crenguţa de brad
Plutind deasupra
A zis pârâul cel rece
Amintindu-şi cât de mult a iubit-o
Întrebaţi bradul a zis pârâul cel rece
Amintindu-şi cât de mul a iubit-o
Străină mi-e crenguţa de brad
A zis bradul
Alta în loc a crescut
Ea a fost rana mea
Durerea mea
Plutitoare pe ape
Mult m-a durut plecarea ei
Dar rănii vindecate
Străină i-e durerea de demult
Căci vindecarea
Uitarea durerii înseamnă
Străină mi-e şi mie
Crenguţa mea de brad
A zis bradul
Amintindu-şi cât de mult a iubit-o)
STEAUA SECRETĂ
(Nu ştiu în care loc
Ochii lumii
Îţi mestecă chipul
Te-am căutat de curând
Un amurg întreg
Printr-un oraş prăfuit
Mi-a spus cineva că aici
Ai locui
Şi nici măcar nu mai cânţi
La pian
Şi nici măcar ambiţii nu mai ai
Nu te-am văzut sau poate
Nici nu te mai
Cunosc
Din maşina de ocazie
Cu care plecam eu spre munţi
Un minut după ora 10 din noapte
Conform consemnului vechi
Am privit cu coada ochiului
O stea secretă
Numai a noastră cândva)
ULTIMA CLIPĂ
(Într-o noapte în care
Vei dormi liniştită
În patul tău îndepărtat
Înconjurată de lucruri dragi
De lucruri vechi deja
Necunoscute mie
Ultima clipă a vieţii mele
Se va da
De trei ori peste cap
Deasupra tufelor de trandafiri uzi
Ce-ti înconjoară casa
Născând din ea
O petală în plus
Anonimă
Ce nu te va obliga la nimic
Ce ţi se va lipi la fereastră
Ce te va privi în taină
Ce nu va avea cui să spună
Ce faci
Cum mai eşti)
SILOZURILE MEMORIEI
MĂRTURISIRE DE DIMINEAŢĂ
Prin munţi mai pândeşte zăpada. Şi poate speră să se ajungă din urmă. Spornică, lumina răsfaţă văile. Viaţa mea coboară nedumerită, lăsându-se şi nelasându-se înghiţită de valuri uriaşe de fluturi. Iscusite treceri anotimpurile. Iscusită trecere viaţa!
UMBRA IERBII
Simt în carne seminţele viitoarelor ierbi şi ale fetelor desculţe tălpi înmuiate în roz şi-n miresme, prin ierbi alergând fără griji. Voi umbri un pârâu molcom ce va purta la vale uscate crengi şi frunze şi poate cândva frumosul chip al unei fete (demult oglindit) pe care tainic o iubisem într-o toamnă. Şi pe-al cărei palid obraz, umbra ierbii din mine nu va semnifica pentru nimeni nimic.
MARIA
(Trec vapaore încărcate cu parfumuri de astre. Căderile se dezbracă de mâluri zămislind larguri gata pregătite pentru sărbătorile aşteptării. Cineva aruncă jar în fântâni. Slobod, întunericul nopţii încuie pe dinăuntru dormitorul comun al memoriei mele. Mariei, când i-am atins cu buzele sânul, dintr-o mie de arcuri demult încordate tot atâtea săgeţi au purces spre înţelesurile lumii (ele benchetuind la neînţelesului numit atât ce cald – Maria) adânc înfingându-se în masa de brad negeluit, rispindu-le, mireasmă de santal, în trpul putrezit al ne-nţelesurilor moarte. Nici înţelesuri, nici neînţelesuri nu mai există pe lume! Marginile singurătăţii mele au dormit azi-noapte îmbrăţişate. Bună dimineaţa, drumuri noi! Cu paşi desculţi prin colbul vostru fierbinte de-acum voi umbla. Talpa Mariei am sărutat-o, aşa că gustul vi-l ştiu. Lumina copilăriei mă va ajunge din urmă, luminându-mă încă o dată, făcând cu mine-alături câţiva paşi. În fânul trecutului am s-o iubesc pe Maria un timp îndelungat. Nisipul meu şi-al ei vor fi atât de-amestecate, încât, peste ani, un copil atingându-l din joacă cu limba, se va face dintr-o dată stea şi cerul întreg va amirosi o clipă a lacrimă de trandafir negru. Şi tot atunci din munţi o piatră va începe să se rostogolească până se va sparge, până din ea povestea noastră, tremurătoare şi umedă, se va naşte din nou.)
GALOP
(E totul un galop spre albastru. Iar albastrul o scufundare spre sinele lui. Iar sinele lui un fel de pajişte verde învecinată cu priceperea noastră. Şi pe care pajişte verde nu este deocamdată decât un fel de fir de iarbă singur. Şi spre care fir de iarbă singur aleargă flămând un fel de cal. Şi care cal aleargă spre albastru.)
FRUMOASA EMOŢIE
(Împlinit-am rânduielile toate în arome de salvie şi scântei. În liniştea păşunilor, în lumina sporită de absenţa ta. Voi purcede spre pragul niciodată atins juncând pe ierbile înrourate. Pulberea vechilor taine se-aşterne pe hăurile dintre două ţipete. Hăuri în care frunze uscate şi musculiţe de apă stau nemişcate, scandalizând prin alcătuirea comodă răspunsurile toate la întrebarea: „Durerea e mama zilei de mâine?” Frumoasă emoţie viaţa! Noi o vom ţine minte după moarte?)
DEPĂRTAREA EI
(Doar depărtarea ei o mai aveam. Cald, un capăt îmi mângâia obrazul. Cald, un capăt îi săruta mâinile reci. Între noi ierburi şi greieri, stâlpi de telegraf şi jivine, clăi umede de fân, sălcii uscate şi muşunoaie. Cu toate vor pieri în carnea depărtării. Depărtarea va muri cu fiecare din ele. Între noi nu va mai fi depărtare, va fi ceva ce nici măcar nu are nume. Vai, cum ne temem. Primejdia, în schimb, ce capodoperă!)
FEMEIE SINGURĂ ÎN CÂMP
(Ea trece cu un lămpaş aprins prin ierbile mici. E singură şi-mbătrânită, amar de cel care departe face pe plac depărtării dormind cu mâinile întinse, mai aproape de ea să fie. Eu, la capătul câmpului, într-un abrupt al lui, cu mânecile suflecate, învârt o roată uriaşă, ridicând încet fitilul ierbii. În drumul ei spre propriu-i capăt, noapte îşi trece de jumătate sărbătoarea această irepetabilă trăind-o în taină, topind-o, amestecând-o cu un tropot de cai şi damful risipindu-l peste grâuri şi case. Pentru o clipă femeia ce trece cu un lămpaş aprins prin ierbi devine frumoasă şi uşoară şi începe să fugă urlând.)
SILOZURILE MEMORIEI
(Cuvintele se sparg de stânci şi ecoul se-aprinde. Luminând prăpastia. Prăpastia, această libertate absolută a muntelui faţă de el însuşi. Şi aerul din ea încheagă fluturi hrănind cu ei depărtările. La primele cotituri ale nopţii nici n-aştept să se coacă clipele, de verzi îmi înfing în ele dinţii, aruncându-mă gol în iatacul durerii, cu mustul singurătăţii mele hrănindu-mă. Cât murmur încape într-un ţipăt? Câtă aritmetică într-un zbor? Câte împliniri într-o moarte? Dezgrop din pământ o lampă aprinsă, dăruindu-ţi-o, făgăduindu-ţi un tropot de cai zugrăvit pe-o fereastră. Oricum, eu mă voi frânge în două şi fiecare fi-voi celălalt. Tuberoze vor vesti dezmeticirea largurilor şi hulubăriile clipei se vor umple de aerul proaspăt al altei depărtări. Peste silozurile memoriei va începe să ningă şi fi-vom nimeni mergând spre nicăieri.)
RUINELE ALBASTRULUI
(Aştept sosirea norocului dincolo de somptuoasele margini ale amânării. Tufişuri sonore în care se zbat explicaţiile primelor nopţi. Şi-un râu de lacrimi pe care plutesc bolovani. Şi eu, desigut, aştepătând. „Doar veselie şi moarte!” şopti cineva. Eu numai ce-am început să mă gândesc la copilăria literei M şi la ruinele albastrului din ochii ei şi dintr-o dată telegraful din stepă a început să bată. Mirosea a dafin aprins prin satele prin care cel ce-aştepta trecea cu gândul. Lumina devenise fragilă şi se spărgea lovindu-se de clipa care trecea. „Doar veselie şi moarte!” mă trezi că repet.)
PE UMERI
(Un fel de linişte tulbure peste acea sâmbătă durabilă zbătându-se la ţărmul dimineţii. Ea desţelenea alături de mine oglinzile în care tăcerea îşi privea chipul de odinioară. Freamătul ierburilor hoinărea prin pieţele goale. Însăşi sărbătoarea rămase singură, chiar ea, curând, uitând de ea. Adâncul ne ducea pe umeri şi nouă ni se părea că-i bine şi frumos)
TOAMNĂ
(S-a scurs pasărea în trosnetul toamnei. Întunericul aprinde ruga amintirii; amintirea moare cu ruga pe buze. Albul inundă toate chemările. Limpede amăgire, cerul rămâne teafăr ca orice amăgire deasupra podului sub care clipele se aprind una de alta. Trec vulturi prin ferestrele sparte ale cuvintelor spuse demult. Eu semăn de fapt cu stepa, asta e taina mea.)
DEFINIŢIE
(O toamnă putredă şi eu – singur împotriva depărtării. Curios de izul tainelor ce-o compun, voi trece prin ea, prin umeda depărtare, ca o rază de lumină prin frunze de nuc. Respirându-le. Voi ajunge, mă voi trezi că m-am pierdut pe drum, că nu mai sunt decât vederea mea. Tu, prea mult aşteptându-mă, numai vederea ta vei fi şi poate fi-vom alături şi nici nu vom şti. Şi vom numi moarte căutarea eternă a celuilalt.)
VEI FI ACEEAŞI
(Lumina şade în tine şi tu şezi în lumină. Tu eşti un cerc subţire al luminii şi desigur o vârstă a ei. Peste milioane de ani va veni cineva înotând către miez prin lumina tot mai gălbuie, mai aromată şi atingând cu degetul sfărâminiosul cerc ce eşti, simţi-va nevoia să te numească. Dar numele tău, închegând mai demult în aroma pădurii câteva galbene flori uitate demult, nu te va dovedi. Nenumită dar vei rămâne, cum nenumită e absenţa ta şi începând de atunci tu vei fi cu-absenţa ta egală şi aceeaşi.)
SEMINŢE
(O ploaie vicleană mă află aţipit dincolo cu mult de tainicele porţi ale seminţei. Sămânţa năpădită acum de umilinţa cu care, prin sufletul ei, prin carnea ei, un alt suflet, o altă carne îi tulbură cald legile firii. Întâia ploaie în această sămânţă. O ploaie iute ca de vară, îmbelşugând dintr-o dată împrejurul cu ierburi, păsări, ape şi peşti, şi jivine. Şi tot ce-i trebuincios pentru a fi o risipă pe cinste. De dragul încă nelămurit al celui care, sub soarele abia aţâţat, aşteaptă să i se usuce tutunul, să-şi facă o ţigară pentru ca, apoi, peste câmpuri, să-şi poată începe lucrarea, să-şi deşarte din buzunare seminţele. Seminţe în care, alţii de teapa lui, cu buzunarele pline de seminţe, supunându-se aceloraşi legi, abia aşteaptă o ploaie vicleană ce să-i găsească aţipiţi dincolo cu mult de tainicile porţi ale altor seminţe.)
O LINIE IMAGINARĂ
(În cameră, pe masa albă, florile ţin trează, dincolo de fereastră, ploaia. Te înstrăinezi de serbările memoriei, îndărătnic pitindu-te în tufele aşteptării mele. O creangă de oţetar se rupe singură, grea de cruditate. Şi numele tău aţipeşte cu toate ferestrele deschise. O mică şopârlă verde şi lucioasă şi rece se strecoară înăuntru limpezind gustul de mentă al morţii. De la pământ la cer duc atunci o linie imaginară prin carnea ta în care rămâne, albastră, copilăria liniei. Ţinându-te fragedă astfel. Hoit al ploii trecute, curge la vale râul. Vechile noastre amintiri dansează pe ape. În spatele catedralei, doi îngeri cu genunchii zdreliţi râd, căţăraţi ei în vişinul greu de ploaie.)
ROATA NOROCULUI
(Un hohot de râs venit dinspre păduri trece peste sat aprinzându-se. Câmpul negru se face dintr-o dată păpuşă de pământ lângă păpuşă de pământ. Peste câmp cărarea, dovada trecerii cuiva în legătură cu care nu se mai poate face dovada că a existat. Timpul clipeşte şi deci se lasă noaptea. Un copil cu o foarfecă în mâini decupează satul împachetându-şi în el copilăria. În flăcări, hohotul râsului, de foarte sus, luminează tot mai puţin în urma sa.
Îmbătrânim şi murim lângă roata norocului, ce nu se mai opreşte.)
UN FULGER
Îţi dăruiesc toate capcanele copilăriei mele, acum, când vântu-nmiresmat s-a oprit o clipă-n castani închegând liniştea toamnei. Tocmai acum pe lângă mine trece actorul, cu promoroacă pe buze. Vremelnic şi el, se supune unui repede fulger, lăsându-se iluminat şi luminat, savurând totodată zgomotul duduindelor maşinării ale singurătăţii sale. Un pod de plumb peste inimile noastre, iubito.
LUMINA STELEI
Am găsit-o în pădure. Nu părea a fi de prin părţile noastre. Muşcat-am o noapte întreagă pulpele nebuniei ei. Numai de departe o tânără stea ne zărea şi lumina era atât de fragedă încât cu drag gura mea o păştea. Şi parcă n-o mai termina. Şi-a tot păscut-o până ce steaua şi-a terminat lumina şi golul acela ce a rămas a căzut într-o dimineaţă peste pădurea udă. Martori îmi sunt şapte cosaşi, care, trecând pe-acolo dimineaţa, au văzut plutind printre trunchiurile copacilor, Pământul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu